PHOENIX-UL SĂLĂJEAN

Când vine vorba despre textierii care au scris versurile melodiilor cântate de formaţia „Phoenix”, primul nume răsărit pe buze este Ştefan Foarţă, autorul „Micii Ţiganiade”. Dar alături de Andrei Ujică şi însuşi Nicu Covaci, populara trupă de rock a colaborat fructuos şi cu Victor Cârcu, azi regizor la teatrul din Karlsruhe (Germania). Născut în Timişoara, traiectoria lui s-a intersectat în mod natural cu cea a muzicienilor bănăţeni. Buni prieteni, el a scris textele de la „Mugur de fluier”, „Fată verde cu părul pădure” şi alte „hit”-uri din anii '70.

I-am parcurs biografia citind un volum de interviuri publicat de Adriana Cârcu, „Povestea zilelor noastre. Artişti români plecaţi în străinătate”, recent publicat la Editura Institutului Cultural Român. Iată 12 oameni de cultură, împreună cu regizorul şi dramaturgul menţionat la început, un artist cu rădăcini sălăjene mărturisite cu nostalgie, apoi bateristul Eugen Gondi, pictorul Valeriu Sepi, actriţa Zuchi Dobrozemsky (Georgine Cares), scriitorul Cătălin Dorian Florescu, actorul şi podgoreanul Walter Roth, muzicianul Nicu Covaci, sculptorul Doru Covrig, cineastul şi omul de televiziune Răzvan Georgescu, criticul de artă Coriolan Babeţi, arhitecta şi designera Anda Andrei şi actriţa Ingeborg Meyer.

Însăşi autoarea ineditului volum este o profesoară stabilită în Germania, unde predă cursuri de „Creative Writing” la Universitatea Populară din Heidelberg. A păstrat legăturile cu ţara natală. De fapt, iniţial această serie de interviuri fusese proiectată să apară în revista „Orizont”, unde Adriana Cârcu publică în mod constant la rubrica „Cronică sentimentală”, însă Adriana Babeţi a sfătuit-o s-o transforme în carte.

Victor Cârcu începe prin a mărturisi că s-a hrănit de la ţăranii din Ardeal, asezaţi sub nuc, la o masă cu picioare înfipte în pământ, în faţa cooperativei, unde jucau cărţi, sorbeau pălincă şi recitau diferite poezii. De altfel, a străbătut aproape toate meandrele Someşului de la Dej la Baia Mare. cu pasul ori cu bicicleta: Iapa, satul bunicilor; Letca, unde se măritase o verişoară; Ileanda, unde mama sa fusese învăţătoare; Ciocmani, unde sora mamei se căsătorise cu preotul Alexandru; Jiboul: „care arăta ca un oraş dintr-un western; din gară dădeai într-o stradă largă, prăfoasă, pe care se înteţeau clădirile spre centru şi apoi iar se răreau - n-avea mai mult de două intersecţii.”

Părintele Alexandru locuia în casa parohială aflată într-un vârf de dâmb, având rezervată o cameră pentru bibliotecă, numită „cea-cameră”. Un tâmplar dibaci meşterise un dulap şi-l decorase quasi-Jugendstil. Rafturile respective erau pline cu diferite cărţi cu cotoare viu colorate, în general romane. Deasupra lor, aşezate pe dulap, se înşiruiau borcane cu dulceaţă etichetate cu grijă, grupate ca vinurile, pe ani. Astfel, într-adevăr, zăbava asupra cărţilor devenea cu adevărat dulce.

Satul de pe malul drept al Someşului reprezenta o lume perfect armonică, neatinsă de sistem, un spaţiu ancestral, care ar fi putut fi oriunde pe acest pământ. Totul era la îndemână. Când i se făcea foame, ţăranul lua găina de pe ouă şi o arunca în cratiţă, aducea legume din grădină, culegea fructele din pom. Uşile nu se încuiau, când plecau de-acasă, oamenii puneau o mătură de-a curmezişul uşii.

Miraculosul era la el acasă. Preoteasa fierbea diferite leacuri pentru oameni, cu care oblojea răni şi vindeca boli. Fetele ei văzuseră odată zburând icoana Maicii Domnului printre prunii din livada bisericii (altminteri, părintele fierbea cea mai bună pălincă din sat). Pruncii porniţi în miez de noapte să fure struguri s-au întâlnit cu un moş pletos, aidoma unuia dintre săteni, pierit cu vreo 30 de ani în urmă. Lumea mergea cu rândul la cioban, după lapte şi brânză de oaie. Pe când se cobora de la stână, era deja noapte, aşa că drumeţii aprindeau lămpaşe, la lumina cărora în dosul fiecărui copac părea că se ascund pitici şi licurici. Poate şi zâne, ori, cine ştie, vreo „fată verde cu părul pădure”.

Fântâna preotului era una cu „balauri”: din când în când, ciutura scotea şi câte o salamandră, pusă apoi la păstrare într-o găleată, spre folosinţa babelor. Altminteri, ceva mai târziu, „domnişorul Biptoraş” a păţit-o şi el. După studenţie, a profitat de un turneu al trupei „Phoenix” la Cluj şi l-a determinat pe Valeriu Sepi să viziteze gura de rai a copilăriei sale. Conform modei din epocă, după obiceiul hippioţilor, cei doi tineri non-conformişti îşi lăsaseră plete şi barbă şi se îmbrăcaseră haios. De cum au coborât din tren, lumea a început să-i ia la întrebări, iar când au ajuns la casa preotului, au văzut că deja acolo se adunase multă lume, inclusiv „o delegaţie de femei”. Toată agitaţia fusese provocată de o crimă. În vară, una dintre fetele localnice fusese omorâtă în Cluj, iar mama ei făcuse „rugăciuni şi bozgonii” pentru ca ucigaşul să vină la Ciocmani şi să se predea. S-a întâmplat ca în ziua respectivă să se împlinească exact un an de la nefericitul eveniment.

„Lumea de pe Someş”, ne mărturiseşte artistul, „este un univers care conţine poveşti, embleme, personaje, peisaje. Are culoare şi formă. Mă plimb prin locurile acelea, mai schimb o vorbă, mă uit la jocul razelor prin frunzişul nucului şi mă relaxez, mă umplu de lumină. Este ca o rugăciune, ca o mantră pe care o repet, ca să mă relaxez.”

De altfel, acesta este şi titlul interviului: „Ardealul ca o mantră”. Un giuvaier de lotus cuprinzând un tărâm atemporal, atotcuprinzător, sieşi îndestulător. În perpetua goană după ziua de mâine, mulţi dintre noi nu pot să-l perceapă, nu reuşesc să-l reţină, n-ajung să se bucure de el. În „mileniul vitezei”, sunetul repezit al paşilor şi răsuflarea chinuită acoperă muzica discretă izvorâtă din „mugurii de fluier”.


Articol apărut în :
Caiete silvane, 56 / septembrie 2009, pag. 15.
Republicat în:
Anuarul presei sălăjene 2009, Asociaţia Jurnaliştilor din Sălaj, Zalău, 2008, pag. 41-42.


BIBLIOGRAFIE :
Adriana Cârcu, Povestea zilelor noastre. Artişti români plecaţi în străinătate, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2009.